Prajitura cu brinza (Russischer Zupfkuchen)

In sfirsit, prima mea prajitura cu brinza de care sunt multumita. Nu am stiut niciodata sa fac o prajitura cu brinza asa, calumea. Ok, au mai fost citeva tentative cu retete de pasca, insa nu pot spune ca am avut cu ce ma lauda. Bineinteles, retete sunt pe net cu carul, nu am de ce ma plinge. Am si incercat citeva de-a lungul timpului, insa fara un succes deosebit. Aceasta mica si trista istorie a prajiturilor cu brinza din repertoriul meu culinar s-a bucurat de o turnura neasteptata (si fericita) acum citeva saptamini, cind o colega de servici (de fapt, singura colega a mea din tot departamentul) a avut inspiratia sa ne aduca prajitura din poza. O "Russicher Zupfkuchen" in limba lui Goethe. In limba lui Ion Creanga ar suna cam asa (traducere foarte libera): "prajitura ruseasca cu pete maro ca de vaca". Sau "prajitura ruseasca cu pete maro ca de dalmatian". Suna cam ciudat, insa e o traducere foarte potrivita, parerea mea. Seamana foarte bine fie cu pielea unei vaci patate (stiti vaca Milka?) sau cu blana unui ciine dalmatian, in functie de imaginatia fiecaruia.
Aceasta imagine nu-mi era dealtfel straina. Cred ca sunt destul de comune pachetele acelea din supermarket, cu (aproape) toate ingredientele intr-o cutie, de la Dr Oetker (si nu numai); printre ele fiind si prajitura noastra.

Bombonele cu susan si carob

Poza de mai sus vrea sa sugereze o floare, pe un pat (alb) de fulgi de cocos, peste care picura nistre stropi de.. simburi de migdale. Am tinut sa fac aceste precizari pentru ca imi dau seama ca nu e evident pentru toata lumea. Nu oricine este inzestrat cu talent artistic si nu oricine este destul de perspicace ca sa desluseasca la prima vedere misterul unei creatii spontane, revelate pe masa din bucataria mea. In fine, aceasta ultima creatie culinara mi-a dat batai de cap cu prezentarea artistica pentru public. Cum sa prezint avantajos niste bilute tavalite prin carob? Singura solutie a fost o improvizatie. Am chemat pisica, care a venit (vine mereu cind o chem), dar a si plecat imediat (pisica este o fiinta ingrata, actionind in general numai in functie de interesul personal, deci acolo unde miroase a carne). Am chemat copilul, care din fericire a venit si a acceptat sa tina farfuria orientata spre lumina, asa cum a fost instruit. Dupa care a taiat-o imediat inapoi in camera sa, inarmat cu recompensa - tableta, promisa pentru o jumatate de ora (jumatate de ora masurata intr-un univers paralel, unde timpul curge complet altfel, conform teoriei relativitatii, pe care copiii o inteleg (si o exploateaza) mult mai bine decit mamele).

Crema de fasole (2)

Lucrul la postarea de fata l-am inceput deja de citeva zile, in sensul ca am facut pozele, le-am sortat si le-am inserat in Blogger. Insa abia acum citeva minute, cind m-am apucat sa-mi fac 'compunerea', am avut senzatia ca ma repet, ca am mai spus povestea asta o data. Chiar asa, cautind prin blog, am dat aici de ea. Este una dintre primele mele postari. Lucru care m-a scos din sarite. Adica ma apuc cu entuziasm de munca si brusc imi dau seama ca treaba e deja facuta!? Frustrant. In fine, daca tot am pornit la drum, am hotarit sa mentin postarea. Crema de fasole, bis. Aceeasi reteta in principiu, doar cu mici precizari suplimentare. ("Aceeasi Marie, alta palarie.")
Adevarul e ca practic uitasem de crema de fasole. Creme tot am facut, insa fie cu naut, fie cu avocado (clasicul!). Plictisindu-ma de ele, am cautat o alternativa, si atunci mi-am reamintit si de fasole. Mai ales dupa ce am descoperit in 'strafundurile' rezervelor mele de alimente din camara ca sunt in posesia unei pungi de fasole boabe. Boabe mari si albe, foarte frumoase. Si aparent inca in garantie. De provenienta turceasca (detaliu mai putin important, de altfel).

Negresa cu nuca

Reteta asta trebuia s-o scriu o data. Sa scap de ea, s-o las 'in urma'. Sa-i mai chinuie, eventual, si pe altii, ca pe mine m-a dat gata. E o reteta stiuta de multa vreme, o am acolo, in caietul de retete, de foarte multi ani, preluata din caietul respectiv al soacrei mele. Nu o mai executasem de ani intregi. Insa acum, de Sarbatori, la sugestia: 'Hai, mai fa si tu un tort de ciocolata, sau o negresa, ceva..', am hotarit sa refac singura prajitura de tip 'negresa' din repertoriul meu. Ceea ce am si facut: o data de Craciun, apoi de Revelion, apoi inca de vreo citeva (multe) ori, cu diferite ocazii, mai mult sau mai putin 'oficiale'. Finalul apoteotic a fost servit colegilor de servici, sa mai sufere si ei, adica. Sa nu ma inteleaga nimeni gresit. Prajitura e buna, chiar foarte. Atit de buna, incit creeaza adictie, cel putin in cazul meu. 'My personal brand of heroin' ca sa parafrazam pe cineva. Pai eu cind fac negresa asta, e ca si cum mi-as fabrica propriul drog. Nu imi gasesc linistea, pina nu ramine tava goala. Sunt capabila sa devorez dintr-o data cantitati inacceptabil de mari. Si da, ma chinuie, pentru ca stiu ca nu e bine sa consum atita dulce, si totusi nu reusesc sa nu o fac. Simt, efectiv, cum imi scade imunitatea, cu fiecare inghititura. Nu e gluma, chiar simt asta. Sad, but true.