Prajitura Zebra

Prajitura Zebra este o descoperire recenta. S-a intimplat ca intr-o zi sa fiu 'la locul potrivit' si anume sa ma intilnesc (intr-un meeting) cu un coleg care, la sfirsitul sedintei, ne-a invitat la o prajitura. Isi sarbatorea trecerea cu brio a perioadei de proba in firma. Spre surprinderea nea, colegul pregatise singur prajitura, care prajitura nu numai ca era gustoasa, dar arata si foarte simpatic, deosebit chiar, lucru care mi-a atras imediat atentia. Si i-am cerut pe loc reteta, bineinteles.

Salata Caprese

Salata Caprese este unul din Hit-urile verii acesteia. Nu ca n-as fi cunoscut "reteta" de mai multa vreme (am folosit ghilimelele pentru ca e mult spus reteta, evident). O stiam foarte bine, este prezenta in mai toate blogurile culinare pe care le citesc eu. Mai mult, de fiecare data cind mergem la italianul nostru din oras, ne serveste, de obicei, ca aperitiv, o mica portie de salata caprese. In orice caz, traiam cu impresia ca e o chestie mai mult asa, pentru mese festive, pentru 'musafiri'. Ca deh, la mama acasa mincam salata de rosii cu ceapa si castraveti, de vreo doua zeci de mii de ori mai gustoasa de altfel decit salata caprese. Nu stiam ca rosiile mai pot fi valorificate si altfel, intr-o combinatie chiar mai simpla. Iar daca pui deasupra si un nume oarecum exotic (caci haina il face pe om, ase cum se stie prea bine), atunci creste semnificativ valoarea produsului. Echivalentul romanesc ar fi 'rosii cu brinza', dar suna banal si cam de la tara, nu? Nefiind vorbitoare de limba italiana si dind dovada de o grava lipsa de cultura culinara, am crezut multa vreme ca numele vine de la 'capra', adica brinza de capra. Pina cind am inceput sa fac si eu salata asta si am citit pe ambalaj ca bilele de mozzarella sunt din lapte de vaca sau de bivolita. Pina acum n-am dat de nici unele din lapte de capra.. Or fi, dar nu le-am descoperit eu. In fine, m-am lamurit cindva ca termenul de 'caprese' trebuie sa provina dintr-o alta sursa. Am clarificat abia acum zece minute cum vine treaba, adica am cautat pe blogul Laurei Adamache (unde stiam ca voi gasi reteta) si am inteles ca numele vine de la insula 'Capri'. Asadar, inca un mister elucidat.

Carne pe pat de varza cu legume

Poza de mai sus este asemanatoare uneia dintr-o postare mai vechi, despre varza cu carne. Aceeasi farfurie, aceeasi bucata de mamaliga pe margine, aceeasi actori principali - varza si carne. Insa, totusi, e o alta mincare. Mai simpla, poate chiar mai dietetica, si nu mai putin gustoasa. Ati mincat vreodata varza calita? Cu siguranta ca da... Si, v-a placut? Cine spune nu, ori a fost un copil mofturos, ori minte de ingheata pestele in balta. Sigur ca varza calita are gust. Cit e de buna, in sensul de cit e de 'dietetica', asta e o alta poveste.. Ei bine, acest fel de mincare, varza la cuptor, subiectul postarii de fata adica, aduce la gust cu varza calita. Din pacate, n-am inventat eu reteta asta, ca as fi avut cu ce sa ma mindresc.., o stiu asadar de pe un blog culinar sau ceva asemanator. Habar n-am de unde exact. Am citit-o acum multi ani in urma si mi-a ramas ideea in background memoriei (daca ma pot exprima asa..), ca un post-it lipit ani de zile de marginea monitorului. Si pentru ca lipiciul de pe spatele post-it-ului se degradeaza si el la un moment dat, bucatica aceea de hirtie colorata se dezlipeste de monitor, executa un zbor frint de parapanta, se opreste pe tastatura si ne obliga sa o bagam in seama; de obicei aterizeaza in galeata de gunoi (nu mai e de actualitate sa contactam urgent colegul care a plecat din firma acum un an de zile, nu?..) Ei bine, reteta mea salvata in strafundurile materiei mele cenusii a avut totusi o soarta mai vesela, si anume a razbatut la suprafata intr-unul din momentele mele de panica (destul de frecvente), in care ma chinuiam sa creez un fel de mincare care sa reziste vreo doua zile, sa aiba ceva gust, sa fie cit de cit interesant si sa nu se asemene cu ce am pus pe masa in ultimele doua saptamini..

Ardei copti

Nu stiu cum sunt altii, vorba povestii, dar stiu ca mie imi plac la nebunie ardeii copti.. In timpul verii, cind e abundenta de legume proaspete, in topul preferintelor mele culinare troneaza citeva chestii simple - salata de rosii cu castraveti si ceapa, salata de vinete si ardeii copti. Deci nimic sofisticat, spectaculos, nemaiauzit. Acest Top 3 se mentine din copilarie si imi e greu sa cred ca se va schimba ceva in viitorul mai mult sau mai putin indepartat. Cum a reusit mama sa ma convinga sa maninc atitea 'legume' zau ca nu stiu; e foarte probabil ca nici nu a incercat vreodata sa ma convinga. Poate  ca pe vremea aceea era de la sine inteles ca sunt consumate in mod firesc de copii. Acum, daca vad un copil mincind salata de vinete pe piine (de exemplu), mor de curiozitate sa aflu de la parintele respectiv cum a facut posibila o astfel de minune. Revenind la ardeii copti - am trait mult timp cu impresia ca se fac numai la foc, la gril adica. Presupunere valabila si pentru vinetele coapte. Fals, cit se poate de fals. Am descoperit recent (nici nu mai pot spune daca am citit pe undeva sau a fost o inspiratie), am descoperit deci ca merge foarte bine si cu metoda coptului in cuptor. Primul experiment l-am facut intr-o zi cit se poate de 'potrivita', cind afara erau 39 de grade la umbra. Deci se impunea aprinderea cuptorului intr-o bucatarie deja prea incalzita, nu? In sfirsit, experimentul a fost un succes total, daca trecem cu vederea faptul ca pisica aproape a lesinat de caldura ca deh, a vrut sa vada ce mai scot de data asta din cuptor..
Din cuptor au iesit niste ardei minunati, care au fost apoi post-procesati, dupa metoda de mai jos, pe care tin neaparat s-o impartasesc cu voi :

Crema de naut

Dupa ce blogul meu culinar a fost tinut in standby pentru o buna perioada de timp (caci, deh, si asta este munca, desi poate nu pare - a scrie un post presupune sa-ti rezervi o fereastra de timp, sa te concentrezi un pic, sa scrii niste rinduri, sa corectezi eventualele greseli, si, mai important ca orice - sa ai chef sa faci toate astea..), revin deci cu o reteta simpla, cit se poate de utila si sanatoasa, pe care o recomand cu caldura la toata lumea: crema de naut. Unii ii spun si humus, dar atit de departe nu indraznesc sa merg, pentru ca un humus, daca am inteles eu bine, implica utilizarea unei paste de susan, ceea ce eu nu am facut pina acum. Crema (sau pasta) de naut este prezenta, in ultimul timp, foarte des pe masa noastra, mai ales dimineata, la micul dejun. Din simplul motiv ca pasta de avocado nu mai este IN (nu mai vrea s-o vada nimeni, atit de des am facut-o) si a trebuit sa gasesc un inlocuitor. Caci a minca dimineata sandwischuri cu salam si felii de brinza nu mai este asa la moda de cind cu orientarea vegana a unei mase din ce in ce mai mare a populatiei (planetei..). Si de cind am inceput sa citesc cu atentie lista de ingrediente (cit de completa?) de pe pachetele de salam - e acolo un mic manual de chimie, trebuie sa recunoastem. (Pisica nu a studiat chimie, deci nu intelege ce e in conservele ei, caci daca i-ar fi fost clar asta, de mult ar fi devenit raw-carnivora, adica ar fi prins si ea soareci si pasarele, asa cum ma asteptam de la o pisica normala.)

In spiritul intoarcerii la simplitate deci, am recurs pentru micul dejun la aceasta reteta simpla, satioasa si, desi nu pare, foarte versatila, in sensul ca poate fi combinata cu o multitudine de alte lucruri. De exemplu, pasta de naut se poate consuma pe felii de piine, peste care se pot pune rondele de rosii, castraveti, bastonase de ardei etc. Un pic de sare, un strop de ulei, eventual condimentele preferate (herbes de Provence..) si gata, masa este asigurata.
Iata reteta:


Ingrediente:
- 125 - 150 g boabe uscate de naut
- ulei, zeama de lamiie, apa, sare, piper

Mod de preparare:

• Boabele de naut se pun la inmuiat pentru cel putin jumatate de zi. Cel mai simplu: le puneti la inmuiat peste noapte. La mine au stat citeodata si mai mult decit o zi in apa, fie pentru ca am uitat, fie nu am avut timp de ele. Nu-i bai. Atit timp cit nu au dat tulpini, frunze si flori, inca se mai poate salva ceva :)
• Se strecoara, se clatesc sub jet de apa si se pun la fiert, cu o lingurita de sare.
• Se da in clocot, se reduce focul si se lasa la fiert, la foc potrivit, pina s-au inmuiat. Adica sunt 'al dente'. Scoateti citeva boabe pe o farfurie, iar daca le puteti strivi cu o furculita, atunci sunt gata. Eu nu le fierb niciodata in exces. Cred ca timpul de fierbere este cam 1 ora, max 1 ora si jumatate. insa depinde bineinteles de tipul nautului pe care il folositi. De aceea, dupa ce trece o ora, incepeti sa faceti testul cu furculita.
• Cind sunt gata, boabele trebuie strecurate de apa in care au fiert, clatite sub jet de apa calduta de la robinet si apoi pasate cu mixerul vertical (cel in forma de bat). Se adauga urmatoarele ingrediente: ulei (3-4 linguri), zeama de lamiie (2-3 linguri), sare, un praf de piper si apa (citeva linguri). Fara adaosul de apa este greu de procesat masa de naut, fiind prea grea, prea compacta. Apa se adauga cite putin, pina ajungeti la o consistenta cremoasa si usor de mixat. Bineinteles, uleiul si zeama de lamiie pot fi ajustate dupa gust. Metoda mea preferata dupa care potrivesc gustul de 'acru' este urmatoarea: iau o lamiie, storc jumatate din ea, torn cite putin peste compozitia de naut, gust un pic si ma opresc cind e ok.
• Crema se pune intr-un castron si se decoreaza dupa fantezie: cu rondele de ridichi, de castraveti, cu seminte crude de dovleac. In fine, cu chestii din categoria 'sanatoase'. Daca preferati, se poate turna un pic de ulei deasupra.
• Se da la frigider abia dupa ce s-a racit complet. Se pastreaza foarte bine timp de 2-3 zile.

Ador sa maninc crema de naut pe felii de piine facuta de mine, in casa: fie piinea cu lapte, fie piinea cu dovleac. Si neaparat prajita!

Cozonac

Am facut cozonacul din poza acum o saptamina, de Pastele catolic. Nu pentru noi, ci l-am daruit vecinilor. Dar am profitat de ocazie sa fac citeva poze, ca sa finalizez postul de fata, inceput inca de dinainte de Craciun si lasat in standby pina la urmatoarea ocazie.. Nu a fost simplu deloc sa-l fotografiez. Daca l-as fi putut taia, as fi avut poate o sectiune faina de pus in poza, ar fi iesit o 'compozitie' mai interesanta. Insa asa, ditamai babanul, nu se lasa deloc imortalizat intr-o ipostaza avantajoasa. Am incercat sa-l fotografiez din diferite unghiuri, de sus, din lateral, sa-l prind ba pe tot, ba numai o bucata, insa fara rezultate multumitoare. Joaca asta a durat ceva, pina am zis stop, asa nu merge. Trebuie sa apelez la ajutoarele mele in bucatarie aka cobaii mei, mai precis pisica si copilul. Pisica nu a fost de acord sa colaboreze (facusem greseala s-o hranesc inainte, deci dormea), insa m-a salvat copilul care a cedat in urma unui mic schimb de servicii (nu are rost sa intram aici in detalii). Asadar copilul a tinut plictisit in brate cozonacul (atunci mi-am dat seama ca pisica ar fi fost subdimensionata pentru treaba asta..) si asa in sfirsit si in cele din urma am reusit sa surprind cozonacul dintr-un unghi care sa-i puna in valoare adevarata maretie.

Oua rosii vopsite cu frunze de ceapa

Pai cam asta-i 'reteta'. Titlul spune totul. Oua vopsite in rosu folosind foi de ceapa. Prea multe nu mai sunt de zis. Dar cum despre ORICE se poate spune ORICIT de mult (adica se poate divaga intr-o infinitate de moduri), sa spunem si aici o mica poveste. Vopsitul oualelor de Pasti asadar este o indeletnicire traditionala, stramoseasca, deci inevitabila la casa omului. Bunica, de exemplu, le vopsea folosind un colorant de provenienta indoielnica (am retinut insa foarte bine altceva si anume metoda cu patrunjelul si ciorapul - adica lipea pe oul crud o frunza de patrunjel si apoi invelea totul intr-o bucata de ciorap, din acela fin, de dama, cred ca intelege toata lumea; asa se obtinea un interesant model floral). Eu personal am aplicat diverse metode, cu coloranti de provenienta foarte clara, insa cu rezultate destul de slabe. De exemplu, am folosit niste pastilute divers colorate pe care le dizolvam in cite un pahar de apa, in care puneam apoi oul deja fiert pret de minute bune, ca sa obtin in final niste oua colorate pastel, dar de un pastel cam spalacit si lipsit de personalitate. Am mai aplicat o alta metoda care presupunea sa torn colorant dintr-o fiola de plastic pe o manusa (precum cele chirurgicale). Manusa fiind imbracata pe mina, evident. Ei bine, folosind aceasta manusa, intindeam (prin frecare) culoarea pe ou, de iesea ceva viu colorat ce-i drept, insa destul de suspect ca model, parerea mea. O treaba cam murdara, am avut senzatia ca ma joc de-a Jack Spintecatorul (e clar ca virgula colorantul nu ramine numai pe manusa, nu?). In fine, experiente lipsite de glorie.

Paste de casa

 

Si am facut-o si pe asta: paste de casa.. Vorba aceea: I DID do it! Me, myself and I. Nu ca ar fi nu stiu ce challenge culinar, exista definitiv lucruri mai complicate pe lumea astea, fara discutie. Insa numai faptul ca mi-am invins la un moment comoditatea, adica mi-am facut eu singura pastele in loc sa bag mina in cutia cumparata de la magazin si sa le scot de-acolo gata, aceasta initiativa deci ma umple de admiratie si respect fara de propria persoana. Caci foarte simplu, respectiv economicos dpdv costuri si timp, NU este, orice s-ar spune. Insa ai controlul ingredientelor si respectiv satisfactia de a-ti 'crea' propriile paste.

Snitele din piept de pui

Cui nu-i plac snitzelele? (Cum? mai sunt si dintr-astia??) Mie da, imi plac, mai ales cele facute din piept fraged de pui. Sunt simplu de facut si foarte gustoase. Ok, din cauza prajelii, cam miroase in bucatarie, respectiv in toata casa daca nu avem grija sa inchidem usa, miroase a prajeala adica si asta nu e prea simpatic, insa la cat de rar le fac eu personal, acest efect secundar se poate trece cu vederea. Reteta este mostenita din mosi-stramosi, iar de-a lungul timpului cred ca a suferit foarte putine transformari. Old things, good things..

Limonada

Am fost racita si inca mai sunt un pic. De doua saptamani aproape ma lupt cu o gripa neplacuta, care m-a trecut prin diferitele ei etape de evolutie: o zi cu frisoane de nu ma putea desparti nimeni de langa calorifer (l-am luat practic in brate), urmata de o noapte cu usoara febra, puls crescut si emanatii de valuri de caldura (deci am fost un fel de Sahara pe dos), apoi crize de tuse nemaitraite pana atunci, incat m-am panicat (am inteles ca da, se poate muri de la tuse convulsiva), dupa care mi-am pierdut temporar vocea. Apoi m-a durut gatul de la ganglionii (amigdalele) umflate si, cand a mai trecut si asta, m-am trezit cu o conjunctivita. Totul fiind condimentat, bineinteles, cu dureri sporadice de cap, oboseala / letargie, dispozitie proasta (ca doar nu prea aveam cum sa fiu happy, nu?). Medicamentos, m-am tratat din proprie initiativa cu trei aspirine. Nu m-am dus la doctor, stiam ca-mi da antibiotic. O fi fost bine? Nu o fi fost bine sa iau atat de 'putine' medicamente? Nu stiu.. (Pentru ochi insa m-am dus; am primit picaturi antibiotice, clar. Pe care chiar am hotarat sa le iau.). De ce imi plictisesc publicul cu astfel de detalii/mizerii umane? Ca sa-mi plang de mila, bineinteles:) Nu, ci ca sa ajung de fapt la ceea ce voiam (si inca mai vreau!:)) sa povestesc astazi: la lamaie, folosita ca arma naturala de lupta impotriva racelii.

Ciuperci cu maioneza vegetala

Ce face omul cand este racit cobza si s-a saturat sa se hraneasca cu ceaiuri, portocale, mere, banane si aspirine? (De fapt, cind s-au epuizat stocurile respective.) Isi face o friptura! Nu, glumesc, pentru friptura ar trebui sa ma duc la magazin, pentru achizitionarea materiei prime. Si ar mai trebui sa stiu cum se face una buna, ceea ce nu e cazul. Deci, cum sa-mi pregatesc un "comfort food" cu ce ofera frigiderul?

Coronita impletita

A venit Craciunul, a trecut Craciunul.. A venit si Mos Craciun, a plecat Mos Craciun.. A venit Revelionul, a trecut Revelionul.. Si uite asa, roata timpului trece peste noi, iar la sfirsitul Sarbatorilor de iarna / la inceputul unui an nou, avem impresia de fiecare data ca ne reinnoim si noi interior, ca vom face in anul acesta cutare si cutare lucru, lucruri multe si marete adica, pe care nu am reusit sa le facem in toti cei xy ani anteriori ai vietii noastre. Pentru ca de obicei promisiunile si 'obiectivele' pe care mi le stabileam pentru noul an erau uitate deja dupa prima saptamina, anul acesta am dat dovada de pragmatism si nu mi-am mai propus nimic. Iar la trecerea intre ani am dormit dusa, chiar si focurile de artificii m-au trezit doar pentru vreo cinci secunde. Si nu am avut impresia ca m-am ramolit sau plictisit de viata; mi-am zis batandu-ma (virtual) pe umar 'lasa, vedem noi la anu ce-o sa facem; acum dormi, esti obosita'. 'God laughs about plans', right? Cu varsta vine si intelepciunea, nu? (sau se tocesc neuronii, nu mai sunt asa de ascutiti.)